Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei

Volumul debutează cu prezentarea istorică a principalelor abordări ale religiilor, veritabilă introducere în ştiinţele religiei pe înţelesul tuturor. Textele dificile de sociologia, psihologia şi de istoria religiilor devin extrem de accesibile sub condeiul lui Iosif Ţon, astfel încît cititorului neinstruit i se oferă o prezentare clară şi totodată consistentă a principalelor teorii referitoare la religie dezvoltate de-a lungul ultimelor două veacuri.

Perspectiva evoluţionistă asupra religiei (după care religia s-ar fi dezvoltat din forme primitive de religiozitate – precum animismul şi gîndirea magică – pînă la forme mai complexe, precum politeismul, apoi dualismul şi monoteismul) este abordată critic de autor. Lunga serie de teorii de inspiraţie evoluţionistă este extrem de importantă în ştiinţele religiilor, motiv pentru care autorul le prezintă critic de-a lungul mai multor pagini. David Hume, Charles de Brosses, Auguste Compte, Edward Burnett Tylor, James G. Frazer – iată clasicii interpretării religioase a fenomenului religios, cu care dialoghează autorul. Teoria freudiană despre originea religiei (din Totem şi tabu) benfeciază de o tratare aparte, cu referiri la concepţia părintelui psihanalizei despre comunităţile patriarhale şi la totemism. Autorul prezintă criticile punctuale ale lui Wilhelm Schmidt la adresa teoriei lui Freud, critici care relevă inconsecvenţe ştiinţifice şi existenţa unor probe factuale contrare referitor la totemism şi la paricidul originar, care întemeiază – pentru Freud – întregul edificiu al religiozităţii (pp. 44-47). Iosif Ţon subliniază procesul invers – de la complex spre simplu. Formele complexe de religiozitate (mai precis monoteismul Genezei) este abandonat, în decursul istoriei, în favoarea unor manifestări religioase simplificate (animism, fetişism, totemism, magie etc.). Altfel spus, închinarea edenică face obiectul unei căderi în ritualism („(…) fiindcă, măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gînduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat”, Romani 1:21):

„Cu alte cuvinte, nu a fost vorba de un progres, ci de un regres”, subliniază autorul (p. 33).

Teza argumentată teologic de autor a fost, de altfel, confirmată de cercetătorii religiei din perioada postbelică, precum Claude Lévi-Strauss (în sociologie) şi Mircea Eliade (în istoria religiilor), hotărîţi critici ai abordării evoluţioniste. De altfel, autorul face referire la pionierii tezei monoteismului originar, precum antropologul scoţian Andrew Lang (Making of Religion, 1989) şi Wilhelm Schmidt (Der Ursprung der Gottesidee, 1912), indicînd drept punct de cotitură în hermeneutica religiei scrierile lui Bronislaw Malinowski (p. 81).

Dacă modelul evoluţionist în ştiinţele religiei urmează calea de la simplu la complex, modelul monoteismului originar urmează calea de la complex spre simplu. Nu există mutaţii pozitive, salturi calitative în materie de religie. Faptul că religiile (ca şi culturile) nu sînt mai întîi primitive, ci, din contră, complexe, arată faptul că diversificarea istorică a religiilor urmează calea destructurării, a sărăcirii, a împuţinării. Remarcabil este faptul că dovezile antropologice confirmă existenţa conştiinţei unei asemenea degenerescenţe religioase la popoarele care nu aparţin liniei semitice, nici culturii iudeo-creştine.

Vîrstele religiei se măsoară deci nu după o curbă ascendentă (religia nu funcţionează după logica progresismului), ci după una a căderii, care simplifică şi goleşte de conţinut închinarea. Autorul îşi ilustrează teza cu cazul particular al istoriei religioase a evreilor, de la Avraam, pînă la exodul din Egipt şi aşezarea în Canaan, identificînd derapajele monoteiştilor evrei către politeism, căderea lor în ritualism.

Prezenţa monoteismului originar în conştiinţa simbolică a multor populaţii (uneori în manieră explicită, alteori sub forma unor miteme recesive, ocultate de credinţele lor idolatre dominante), populaţii răspîndite în extrem de diverse areale, dovedeşte – pentru Iosif Ţon – existenţa unei revelaţii naturale (adică în natură şi în conştiinţa umană), despre care Sfintele Scripturi vorbesc explicit („Cînd naţiunile, deşi n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sînt singuri lege şi dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor (…)”, Romani 2:14-15, cf. p. 78).

Importantă, în economia argumentaţiei pentru care optează autorul, este noţiunea de „concepţie despre lume şi viaţă”, pe care o defineşte ca fiind un construct fundamentat pe asumpţii de natură axiomatică, pe temeiul cărora se constituie

„un sistem de gîndire care este logic şi în care nu există contradicţii interne” (p. 85).

Spre deosebire de abordarea raţionalistă specifică deopotrivă Evului Mediu şi modernităţii, care vede în teologie – în tradiţie aristotelică – o teorie (theoria), adică vîrful ierarhiei ştiinţelor, regina lor, Iosif Ţon asumă implicit că teologia este un sistem (systema)[ii]. În consecinţă, odată bifată condiţia consistenţei interne a sistemului, sistemul în sine – oricare ar fi el (fie cel al gîndirii religioase în general, fie cel al mentalităţii creştine în particular, fie cel materialist) – devine inatacabil ca atare.

„Iată de ce”, spune Iosif Ţon, „este inutil să ataci sistemul de gîndire al celuilalt. Polemica nu se poate purta decît într-un singur loc: acela al credibilităţii presupoziţiilor pe care se clădeşte fiecare dintre aceste sisteme” (p. 86).

De pildă, băştinaşii din Africa şi-au dezvoltat o imagine despre lume consistentă în ea însăşi, pe temeiul credinţei în zei şi spirite:

„popoarele africane au un sistem de gîndire tot atît de raţional cît este de raţional sistemul de gîndire european” (p. 87).

Criteriul fundamental de validare a unui sistem, observă autorul, trebuie căutat în zona presupoziţiilor care stau la temeiul lui (credibilitatea sau lipsa de credibilitate a presupoziţiilor este fundamentală). Alături de acesta, autorul menţionează un al doilea criteriu, de natură axiologică: „(…) ce fel de om produce el? (…) Ce fel de societate naşte el?” (p. 88).

De la foamea zeilor la ritualismul nesăţios

Una din tezele centrale ale cărţii este aceea după care, în religiile mesopotaniene, dar şi în cele cananite, riturile religioase erau menite să le furnizeze zeilor hrana (jertfele animale erau procedeul concret prin care foamea zeilor era potolită). Cu texte vetero-testamentare, autorul argumentează nu doar faptul că sistemul de jertfe al evreilor succede întemeierea morală a religiei mozaice („Căci bunătate voiesc, nu jertfe”, Osea 6:6), ci şi că ilustra simbolic felul în care se poate înfăptui iertarea păcatelor. Altfel spus, mielul de jertfă este, pentru evrei, prefigurarea Dumnezeului care se lasă jertfit pentru păcate, iar nu hrana adusă înaintea unui zeu hulpav (Amos 5:21-25; Psalmul 50:9-14).

Textele biblice fondatoare referitoare la botez şi la Cina Domnului sînt prezentate cu deosebită acribie, în contextul biblic mai larg şi cu referire la mesajul christic din celebra Predică de pe Munte. Ilustrativă este compararea oficierii celor două simboluri nou-testamentare cu arta dramatică greacă din sec. al V-lea şi cu interpretarea catartică a funcţiei reprezentării dramatice la Aristotel[iii]. (Pe un palier diferit, Hans-Urs von Balthasar îşi construia teologia – prin anii ’70-’80 – în jurul ideii de Theo-Dramă). Mai precis, botezul şi Cina Domnului au menirea să ne facă „să ne amintim”, adică să retrăim evenimentele fondatoare[iv], fără să ne garanteze totodată vreun efect magic. De aceea, pentru autorul Căderii în ritual, punerile în scenă ale evenimentelor fondatoare iudeo-creştine sînt mai adecvat numite „acţiuni”, pe care le opune „ritualurilor” (p. 140 et passim). Acestea din urmă reprezintă degenerescenţa „acţiunilor” prin transformarea lor în gesturi exterioare, mecanice, lipsite de conţinut.

Nu lipsesc din carte nici paşii succesivi spre ritualizarea „acţiunilor”, care îi numără pe cîţiva dintre Părinţii Bisericii – Ignaţiu al Antiohiei (sec. al II-lea d. Chr.), cu funcţia soteriologică a euharistiei; Tertulian (sec. al III-lea), cu funcţia soteriologică a botezului; Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea), cu a sa concepţie despre rolul de mediator între om şi Dumnezeu al preotului creştin, care conduce la reinstituirea unei caste sacerdotale, aşadar la clericalizarea creştinismului (în condiţiile în care Noul Testament proclamă preoţia universală a credincioşilor, lucru dovedit şi de faptul că, la începutul sec. al III-lea, botezul mai era încă oficiat de credincioşi de rînd). Grigore Taumaturgul ar fi jucat un rol aparte în ritualizarea creştinismului, el propunînd asimilarea zeilor greci cu personaje biblice, astfel încît „tot panteonul religiei politeiste greceşti era încorporat în creştinism” (p. 160); această identificare conduce la preluarea ritualismului – specific religiilor păgîne – în creştinism. Cultul moaştelor, deloc pomenit în textele nou-testamentare, constituie un alt episod interesant al căderii în ritual, pe care autorul volumului îl analizează istoric, dar mai cu seamă în implicaţiile sale dogmatice. Etatizarea creştinismului – sub Constantin cel Mare, apoi sub Teodosie – şi încreştinarea forţată sub cel din urmă reprezintă pasul decisiv înspre pierderea esenţei vii a credinţei. Pornit pe acest făgaş, creştinismul se lasă devorat de ritualism.

Pe urmele lui Mircea Eliade, Richard Cavendish, E.M. Butler, J. Milton Zinger, Gregory Bateson etc. (pp. 178 sqq.), Iosif Ţon precizează că diferenţa dintre religie şi magie rezidă în faptul că cea dintîi angajează o imagine unitară despre cosmos, în închinarea credinciosului, în vreme ce magia se foloseşte de ritualuri pe care le ataşează unor scopuri concrete; religia operează în orizontul închinării, magia, în cel al manipulării lanţului cauză-efect. În termenii lui Eliade, religia este eminamente hierofanică, în vreme ce magia este kratofanică. Căderea în ritual a creştinismului echivalează, pentru Iosif Ţon, cu o degenerare dinspre religie către magie. Această degenerescenţă este ilustrată prin interesul pentru magie evident în folclorul românesc, precum şi în existenţa – la români – a unui creştinism popular, de factură sincretică, alături de cel dogmatizat.

„Să ne aducem aminte”, spune autorul exprimînd sintetic esenţa creştinismului, „că religia pe care ne-a dat-o Domnul Christos este, în esenţa ei, o relaţie personală cu Dumnezeu, fără o altă mediere decît cea a lui Christos Însuşi. De la această religie a relaţiei personale directe cu Dumnezeu s-a produs o alunecare treptată spre ritualuri şi spre ritualism” (p. 222).

Fides vel ratio? O concepţie evanghelică

Puţini parohi se mai încumetă astăzi să abordeze religia altfel decît exegetic. Cartea pastorului Iosif Ţon reprezintă o remarcabilă excepţie, care trebuie salutată; ea ocupă o zonă de interfaţă. O abordare doctă, propusă de un teolog evanghelic, care îmbină îndelunga sa experienţă de cercetare cu experienţa didactică, fără să neglijeze însă cîtuşi de puţin aspectele exegetice şi dogmatice. În Căderea în ritual, teologul intră în dialog cu sociologul, cu antropologul, cu istoricul religiei, într-un demers argumentat, din care nu lipsesc însă accentele polemice. Cartea lui Iosif Ţon îşi propune astfel să răspundă nu doar aşteptărilor spirituale ale cititorilor săi, ci şi nevoilor lor intelectuale, într-un veac contorsionat în forma semnului întrebării, aflat în trena vechilor „maeştri ai bănuielii” şi a contestatarilor mai recenţi ai revelaţiei biblice.

Pentru Iosif Ţon, credinţa nu se poate refugia exclusiv în spaţiul sacru al amvonului sau altarului, delimitat restrictiv de toleranţa modernă a unei europenităţi care trăieşte într-un veşnic prezent, fără trecut, fără esenţe, fără valori (altele decît cele autoreferenţiale). Credinţa îşi are locul în dialogul cu ştiinţele factuale şi cu ştiinţele spiritului. Surghiunului în amvon, Iosif Ţon îi opune dialogul academic, la catedra universitară. Cartea îmbină fericit analize adînci ale unor texte fondatoare ale credinţei creştine (precum Predica de pe Munte) cu incursiuni în folclor, mitologie, antropologie.

Însă cartea nu cade nici în ispita relativismului ieftin, a ecumenismului întemeiat pe lipsa de temei a modernităţii tîrzii: Iosif Ţon nu se sfieşte să pledeze în favoarea adevărului revelaţiei creştine, a caracterului autentic al Sfintelor Scripturi, a soteriologiei christice, nici nu se ruşinează să sancţioneze deturnările ritualiste, glisările înspre păgînism ale creştinismului autohton. Şi asta, pentru că afirmarea tranşantă a adevărului nu trebuie şi nu poate fi suspectată de intoleranţă: Adevărul nu se negociază; adevărul se proclamă!

[i] Iosif Ţon, Căderea în ritual, Oradea, Cartea Creştină, 2009, 277p.

[ii] Pentru distincţia dintre theoria şi systema, vezi Anton Dumitriu, „Teorie şi sistem”, în Eseuri, Bucureşti, Emiescu, 1986.

[iii] „Să reţinem că scopul acestui proces de dramatizare este să-i ajute pe participanţi să retrăiască evenimentele şi, retrăindu-le, să-şi vindece propriile răni sau defecte şi să se purifice de propriile aberaţii sau falimente morale” (pp. 142-143).

[iv] Teza este argumentată atît cu texte din Vechiul, cît şi cu texte dn Noul Testament. Exod 13:8: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, cînd am ieşit din Egipt”; Luca 22:20: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”; 1 Corinteni 11:25: „Acest pahar este legămîntul cel nou în sîngele Meu; să faceţi lucrul acesta în amintirea mea, ori de cîte ori veţi bea din el”.

Daniel Farcas

Comanda cartea la acest link.